Ești în carantină și nu mai ai ajutor de la educatoare, învățătoare, bone sau bunici? Ți se pare din ce în ce mai dificil să faci față stresului de a sta mereu în casă, de a avea grijă de copil și de a te ocupa și de treburile casnice? E posibil să te simți mai des copleșit(ă) și să cedezi în fața emoțiilor tale.

Furia și frustrarea sunt emoții umane firești și universale. Emoțiile nu sunt bune sau rele, însă trebuie să fim atenți la reacțiile noastre la aceste emoții. Ca și adulți, suntem responsabili de reacțiile noastre și trebuie să avem grijă la cum acestea îi pot afecta pe cei dragi nouă. 

În calitate de părinte, trebuie să ai și mai mare grijă cum lași aceste emoții să se manifeste pentru că nu e vorba doar despre a supăra pe cineva drag, dar și despre a-i învăța pe cei mici anumite modele. 

Să ne uităm puțin și la realitate: a fi părinte e o provocare și presupune o muncă destul de dificilă. Uneori poate vrei doar o mică pauză să fugi până la baie, să faci un duș scurt sau poate visezi cu naivitate la a-ți savura cafeaua în liniște, când începi să auzi cum te strigă cineva sau cum plânge cineva după ajutorul tău. Sau poate încerci ce știi tu mai bine și explici regulile cu cât de mult calm poți de sute de ori și observi că micuțul sau micuța ta nu ține cont de aceste reguli. Probabil nu mai poți să ai la fel de multă răbdare în aceste condiții și se ajunge la țipat. A țipa la copii e probabil cea mai comună formă prin care părinții își exprimă furia și frustrarea. Și asta nu se întâmplă pentru că și-au propus să aplice astfel de tehnici de disciplinare, ci aceste reacții apar pentru că, pur și simplu, se simt copleșiți și extenuați. Este o reacție automată mult mai ușor de implementat decât alte strategii care necesită efort mental și autocontrol. Uneori nici părinții nu au învățat cele mai bune metode de a-și regla emoțiile, însă nu au fost puși în situații atât de solicitante încât să își dea seama că acestea pot fi problematice. 

De ce nu e bine să țipi la copilul tău? Studiile arată că atunci când părinții țipă la copii, ce mici sunt mai predispuși la a deveni mai agresivi verbal sau fizic. În plus, țipetele adulților îi sperie pe copii, îi fac să se simtă neputincioși și să nu se simtă în siguranță. Se asociază, de asemenea, și cu efecte pe termen lung precum: anxietate, stimă de sine scăzută și agresivitate.

Un părinte care rămâne calm poate să îl ajute pe copil să se simtă iubit, acceptat și în siguranță, chiar dacă uneori nu se comportă potrivit. E important să ajungă la copil mesajul potrivit: ”Ești iubit, ai voie să greșești, te accept ca persoană și te apreciez. Nu sunt de acord cu ce faci acum/nu ai un comportament potrivit acum.” E important să facem diferența între cine e copilul și ce face copilul. Și e bine să facem același lucru și pentru noi înșine. ”Chiar dacă uneori greșesc și nu mă comport potrivit, sunt în continuare o persoană care merită iubire.” Acest lucru nu înseamnă că doar ne spunem asta și persistăm în comportamentele nepotrivite, ci ne asumăm responsabilitatea pentru ce am făcut și încercăm să ne descurcăm mai bine.  

Iată câteva lucruri care te-ar putea ajuta să faci față furiei și frustrărilor tale în moduri mai sănătoase:

  1. Încearcă să vezi ce efect au reacțiile tale asupra celor din jur. Cum pare că se simte copilul? Ai obținut ceea ce ai vrut? Se mențin efectele acestui mod de disciplină sau mai degrabă dispar odată cu furia ta? 

Iar acum, după ce ți-ai răspuns la aceste întrebări, e posibil să simți multă vinovăție. Nu acesta e scopul întrebărilor. Vinovăția s-ar putea să nu te ajute prea mult acum. Ar putea fie să te facă să eviți să dai ochii cu copilul tău în speranța că va uita și lucrurile se vor regla de la sine, fie să te facă să îi dai copilului tot ce vrea pentru a-l face să te ierte, dar fără să aveți o discuție despre ce s-a întâmplat. 

Niciuna dintre variantele de acțiune pe care ai fi tentat(ă) să le urmezi din vinovăție nu îți va aduce rezultate prea bune pe termen lung. 

Dacă te surprinzi că ai reacționat nepotrivit, că ai țipat la copil, cere-ți scuze. Spune-i copilului că îți pare rău, că ai fost copleșit(ă) de furie și că nu ai vrut să îl sperii. Subliniază că ceea ce ai făcut nu e un comportament potrivit și că o să te străduiești să te descurci mai bine. Chiar dacă ești părinte, nu trebuie să fii perfect ca să fii un model bun pentru copilul tău. Trebuie doar să te străduiești să repari lucrurile atunci când greșești, nu să îți găsești scuze pentru aceste greșeli. Uneori putem să ne păcălim că ceea ce facem noi se întâmplă din cauza altora. De exemplu, am putea spune că am țipat la copil pentru că el nu a înteles ceva, pentru că nu e ascultător, pentru că nu face ce ar trebui să facă. Dar, de fapt, noi țipăm pentru că nu reușim să găsim în acel moment un răspuns mai bun. 

   2. Ia o pauză. 

Când simți că începi să te enervezi, înainte de a face ceva nepotrivit, spune-i copilului tău: ”Încep să mă enervez și cred că am nevoie de o pauză”. Dacă pleci fără să spui nimic, copilul s-ar putea simți respins sau părăsit. Când te-ai calmat, revino asupra problemei și discut-o cu calm cu copilul.

Uneori s-ar putea să nu ai opțiunea de a lua o pauză fizică și de a te retrage din context pentru că poate te-a enervat ceva ce te-a și speriat. De exemplu, atunci când copilul se juca cu un obiect interzis și periculos este nevoie să te asiguri mai întâi de siguranța copilului și apoi ai putea lua o pauză. Poți apela temporar și la ajutorul partenerului dacă acesta este disponibil, până reușești să te liniștești. 

Profită de această pauză pentru a respira adânc, pentru a reflecta la cum vrei să acționezi altfel decât să țipi. Când te simți pregătit, te poți întoarce să ai o discuție cu copilul despre ce nu a fost în regulă cu ce a făcut. 

   3. Selectează-ți bătăliile.

Adesea părinții se stresează cu multe lucruri pe care ar putea să le lase temporar să se întâmple cum vor copiii. De exemplu, dacă copilul ține neapărat să se încalțe în două șosete diferite e asta o problemă care merită energia și resursele tale? Cât de important e acest lucru pentru siguranța lui, pentru valorile pe care vrei să le învețe? Dacă ajungi la concluzia că nu e așa important, în loc să te lupți cu copilul pentru a face ”ce trebuie”, lasă-l să facă ce vrea. 

Până la urmă, nu poți fi mereu lângă copilul tău să te asiguri că face ce trebuie și are nevoie să ia decizii singur și să învețe și din consecințele propriilor comportamente ce se poate întâmpla. 

   4. Ia-ți un moment să observi ce se întâmplă cu tine.

Ce senzații simți în corp? În loc să acționezi impulsiv, ai putea să îți iei un moment să observi furia sau frustrarea pe care le simți, să le examinezi. Imaginează-ți că ești un spectator al acestei scene. Cum se simte pentru tine? De unde vine emoția? Se simte în cap, în piept, în stomac, o încordare în alte zone? Observă cum ți se modifică respirația. Îți tremură mâinile sau le simți mai încordate? Făcând un pas în spate când începi să te simți furios/furioasă, îți dai ocazia să vezi lucrurile din altă perspectivă și să alegi conștient ce vrei să faci mai departe în această situație. Cum o să discuți cu copilul tău acum? 

   5. Profită ce acest moment de observare sau de pauza despre care vorbeam mai sus pentru a înțelege ce se întâmplă cu tine.

Ce te-a supărat? Te-a dezamăgit cineva? Te-a lovit cineva? Ți-a încălcat cineva principiile sau valorile? Dacă înțelegi ce se întâmplă cu tine și ce te deranjează mai exact în fiecare situație, poți găsi mai ușor soluții mai bune. 

   6. Încearcă să înțelegi și perspectiva copilului.

Uneori ne enervăm pentru că știm că am explicat același lucru de sute de ori și copilul pare că nu înțelege sau NU VREA să facă ce îi spunem noi. Începem să credem că ne face în ciudă, că ne manipulează, că e rău, că e o luptă pentru putere. Văzând lucrurile așa, e clar că nu ne putem calma prea ușor. Dacă, în schimb, încercăm să vedem că poate copilul nu e destul de matur să reacționeze cum ne așteptăm noi sau nu a învățat încă o alternativă mai bună, atunci va fi puțin mai ușor să ne păstrăm calmul. Alteori, trebuie să ne uităm la cum prezentăm noi problema copilului: e destul de clar, e potrivit pentru nivelul lui de înțelegere, e congruent cu alte reguli pe care le punem, e consecvent comportamentul nostru? Poate avem nevoie să ne schimbăm abordarea pentru a obține alte rezultate. După cum spune și Sarah Ockwell-Smith: “Dacă i-ai spus unui copil de o mie de ori ceva și încă nu a înțeles, atunci nu copilul e cel care învață greu.”

   7. Practică exerciții de relaxare și exerciții de antrenare a minții.

Mintea e ca un mușchi ce trebuie antrenat. Putem să ne antrenăm atenția în așa fel încât să ieșim din capcana gândurilor pe care le avem pe moment și care ne fac furioși și să o mutăm pe o altă perspectivă, pe alte explicații, să luam o pauză, să ne mutăm atenția pe respirație. Astfel, ne dezvoltăm controlul asupra reacțiilor noastre și în loc să reacționăm impulsiv, alegem în fiecare moment cum să vorbim și să ne comportăm. Te poți întreba: ”Ce fel de părinte vreau să fiu?”, ”Ce model ofer copilului meu?”, ”Cum ar vorbi/acționa părintele care vreau să fiu?”.

Cel mai probabil nu-ți va ieși din prima. Ai nevoie de exercițiu pentru a schimba cum acționezi. Și ai nevoie de timp și răbdare. Ești om și ai și tu, ca și copilul tău, dreptul să greșești uneori. Dar e important să îți amintești să revii asupra problemei și să discuți cu calm cu copilul tău în legătură cu ce s-a întâmplat. Asumă-ți reacția și cere-ți scuze, indiferent de vârsta copilului. Explică-i că erai copleșit(ă) de furie și nu ai ales cel mai bun comportament. 

Nu trebuie să fii părinte perfect. Trebuie doar să îi creezi copilului un mediu sigur în care să se dezvolte sănătos, să se simtă acceptat și iubit. 

Succes! 

Autor articol: psiholog Mihaela Selescu